Invatarea sociala

Are drept obiect asimilarea unor modele comportamentale, a noi modele comportamentale, a noi forme si scheme de interactiune interpersonală si prin aceasta a noi trăsături de personalitate.

            În sens larg, toată învătarea umană este socială pentru că se petrece în contexte culturale si este dirijată de modele educationale. Există o învătare socială în sens restrîns specializată în a face experienta legăturii cu realitatea, cu valorile si normele interpsihologice. În învătarea socială există si un nivel socioperceptiv, de imitare spontană, necritică a modelului bazat pe imagini, conduite interpersonale, pe impulsuri motivationale situative, nivel întîlnit mai ales va vîrstele mici.

 El poate fi întîlnit chiar si la preadolescenti si adolescenti unde nu mai este vorba de lipsa de experientă socială ca la cei mici, ci de absenta cultivării pîrghiilor de autocontrol din cauza unui deficit educational.

            Există si un nivel sociognostic al învătării sociale definitorii pentru adolescenti, ghidat de modelele furnizate de educator în mod constient. În acest caz partenerii intercomunică, se interapreciază se atrag în baza similitudinii unor calităti cu profundă rezonantă morală care emerg din interior.

            Bandura sustine că în toate tipurile de modelare de la imitarea unei simple actiuni la reproducerea comportamentului social complex sunt implicate patru deprinderi mediatoare:

orientarea atentiei asupra aspectelor relevante ale comportamentului;

retinerea trăsăturilor critice ale performantei mnezice;

copierea comportamentului modelului;

motivatia de a reproduce comportamentul observat si justificarea ei sub forma recompensei interne, externe sau substitutivă.                

Învătarea socială este întotdeauna o interinvătare si ea are drept continut experientele pe care si le transmit reciproc cei care intră în actiune în calitatea lor de indivizi, grupuri sau colectivităti.

Invatarea scolara-moduri de invatare

Învătarea stimul-răspuns

            Este un alt tip fundamental de învătare care face posibil ca individul să realizeze o actiune atunci cînd doreste să dea un răspuns precis la un stimul discriminat.

            Ed. Thorndike l-a denumit învătarea prin incercare si eroare, Skinner, învătarea operantă, Kimble, învătarea instrumentală.

            Asa cum arată si denumirea acestui tip de învătare se desprind 2 caracteristici:

o astfel de învătare se referă la o singură legătură între stimul si răspuns nu la legături multiple;

stimulul si răspunsul apar total legate într-un mod care nu se întîlneste la tipul de învătare anterior.

            Învătarea sub formă de asociere a răspunsului a reactiei la stimul depinde de ceea ce se întîmplă după o reactie, anume dacă are loc recompensa sau întărirea.

            Întărirea, recompensa facilitează învătarea fie că este esentială sau nu întrucît face ca o manifestare de comportament deja caracteristică individului să apară mai frecvent.

            Tehnicile de întărire stau la baza instruirii programate. Vîrsta ca si mediul din care provine elevul influentează aplicabilitatea si semnificatia tipurilor de întărire. Acest tip de învătare generează, guvernează formarea deprinderilor de pronuntie la copilul mic, de pronuntare într-o limbă străină la adulti (pentru adulti, întărirea fiind compararea propriei pronuntii cu cea a unui specialist). Mai mult chiar, o activitate preferată poate servi ca întărire pentru una mai putin preferată cu conditia să o facem pe prima dependentă de săvîrsirea celei de a doua.

           

Învătare de tipul înlăntuirilor

            Înlăntuirea este un tip special de învătare larg aplicată la toate vîrstele. Are la bază legarea a două sau mai multe reactii de tipul stimul-răspuns învătate anterior.

            Actiunea care urmează să fie învătată reprezintă o succesiune de acte. Fiecare din aceste acte a fost învătat anterior dar în acest caz al înlăntuirii esentialul este respectarea ordinii lor, asigurarea întăririi întregului lant  si a reusitei ultimei verigi. Aceasta trebuie să conducă la satisfactie, să fie întărită. Pentru dirijarea succesiunii executiei se apelează la indicii ajutătoare exterioare, necesare mai ales în selectia verigilor exacte ale lantului si la instructiuni verbale. Atunci cînd instructiunea verbală este autoadministrată devine parte integrantă a înlăntuirii ce trebuie însusită. O altă conditie este contiguitatea adică executarea actelor într-o succesiune temporală strictă fără întreruperi, ezitări, întîrzieri.

           

           

Învătarea asociativă-verbală

            Cu toate că sunetele pe care le produce omul sunt în număr limitat, modelele obtinute prin combinarea lor sunt de o diversitate practic nelimitată.

            Asociatia verbală reprezintă învătarea de lanturi verbale. Cele mai simple înlăntuiri verbale sunt reprezentate de activitatea de denumire a unui obiect. În acest caz se constituie un lant cu cel putin 2 verigi: prima este o relatie care leagă aparitia obiectului de un răspuns rezultat din observarea unor aspecte ale obiectelor, iar a doua este o conexiune care face ca individul să se autostimuleze si să denumească obiectul.

            Învătarea eficientă a asociatiilor vebale necesită folosirea unor verigi intermediare care au rol de mediere sau de codificare. Aceste verigi se produc în intimitatea celui care învată, sunt implcite su nu se manifestă în comportamentul exterior, explicit.

                       

Învătarea prin discriminare

            Acest tip de învătare este impus de faptul că indivul înca din primii ani ai vietii trebuie să stie să dea n răspunsuri de identificare diferite la tot atît de multi stimuli care prezintă într-o măsură mai mică sau mai mare similitudini din punct de vedere fizic.

            Cu toate că învătarea fiecărei conexiuni stimul-răspuns este un eveniment simplu, conexiunile au tendinta de a se interfera cu orice altă retinere. Ni se cere să distingem de-a lungul întregii vieti de la culori, forme geometrice, texturi, distante la tesuturi anatomice, mărimea stelelor, modele de structuri moleculare. Învătarea discriminării sprijină modelele perceptive privind: obiectele, spatiul, evenimentele, imaginile si simbolurile.

            În acest cadru trebuie să se opereze cu trăsături distinctive ale obiectelor. Învătarea literelor, a numerelor reprezintă o învătare de discriminare multiplă pe măsură ce se avansează în învătare, probabilitătile de confuzie provocate de dificultăti în discriminare sporesc.

            De o importantă majoră este dezvoltarea preciziei de discriminare a stimulilor prin învătarea lor prealabilă.

Învătarea notiunilor

            Se referă la însusirea clasificărilor proprietătilor obiectelor si fenomenelor, evenimentelor.

             Notiunile sunt concrete si definite (abstracte).

            Notiunile concrete se referă la clase de obiecte observabile sau la calităti ale obiectelor.

            Însusindu-si o notiune, individul devine capabil să generalizeze această notiune asupra altor situatii-stimul care nu au avut rol în învătarea propriu-zisă. Efectul învătării notiunilor este de a elibera individul de sub controlul exercitat de stimulii specifici. În învătarea notiunilor ca instrumente ale gîndirii si comunicării nu trebuie să se piardă din vedere faptul că ele au referinte concrete. Învătarea prin actiune, învătarea în laborator preîntîmpină pericolul superficialitătii verbale. Învătarea corectă a notiunilor este hotărîtoare pentru om, întrucît acesta citeste în termeni notionali, comunică, gîndeste, interrelationează prin notiuni.

            Subiectii curiosi, interesati de prestatia activitătii de învătare la nivel ridicat de analiză, comparatie sunt mai atrasi de metodele de descoperire. Conditia internă, fundamentală pentru însusirea lantului de notiuni care alcătuiesc regula sau principiul este cunoasterea temeinică a notiunilor. Alte conditii sunt: instruirea verbală, reamintirea conceptelor folosirea unor puncte de sprijin verbale pentru ordonarea corectă a notiunilor.

           

            7. Învătarea de reguli sau de principii;

            În termenii cei mai simpli, o regulă este un lant de concepte care formează ceea ce în general denumim cunostinte.

            Conceptul este unitatea iar regula, principiul reprezintă relationarea utilă a unitătilor conceptuale. De aceea învătarea regulilor este dependentă de învătarea conceptelor componente.

            Înlăntuirea conceptelor în perspectiva formulării principiilor se poate face cel putin prin două metode principale:

se porneste de la pronuntarea principiului, desprinderea caracteristicilor si apoi specificarea posibilitătilor sale aplicative în actiuni directe si implicite (metoda deductivă);

fie se prezintă împrejurări, experiente în care se operează principiul de către profesor iar elevii sunt solicitati să combine conceptele în ordinea adecvată (metoda inductivă sau a descopunerii dirijate).

Atenti, Perceptia, Motivatia, Memoria

a.     Atentia

Atentia este o conditie sine-qua-non a actului de invatare, care ii sporeste eficienta si il faciliteaza. Prin definitie, ea consta in orientarea si concentrarea activitatii psihice cognitive asupra unui obiect sau fenomen. Ea asigura o buna receptare senzoriala si perceptiva a stimulilor, o intelegere mai profunda, o memorare mai durabila, selectarea priceperilor si deprinderilor adecvate. Dimpotriva, lipsa atentiei duce la omisiuni in receptarea stimulilor, la erori in reactiile de raspuns, la confuzie in descifrarea sensurilor, care toate “saboteaza” desfasurarea invatarii.

Atentia poate avea forme mai simple sau mai complexe: atentia involuntara (orientarea se face de la sine, fara efort), voluntara (cu efort volitiv), postvoluntara (cand o activitate care a necesitat efort devine placuta si ne atrage in mod spontan). Factorii care favorizeaza concentrarea involuntara a atentiei sunt deosebit de importanti vazuti din prisma activitatii de predare, deoarece profesorul trebuie sa cunoasca acesti factori ca modalitati de captare a atentiei elevilor. Factorii externi sunt: noutatea obiectelor, fenomenelor, situatiilor, intensitatea stimulilor, contrastul, miscarea, schimbarea stimulilor. Dintre factorii interni, cel mai important este interesul, subordonat motivatiei. Cultivarea intereselor elevilor este una dintre sarcinile principale ale scolii, ele influentand profund si multilateral viata psihica.

b.    Perceptia

Perceptia se defineste ca fiind cunoasterea obiectelor si fenomenelor in integritatea lor si in momentul cand ele actioneaza asupra organelor senzoriale. Perceptia cuprinde numeroase senzatii, fara a se reduce insa la o suma a acestora, intrucat in perceptia si identificarea, recunoasterea obiectului intervin atat reprezentarile anterioare, cat si gandirea, memoria. In perceptie sunt implicate atitudini: o atitudine motorie (pozitia adoptata atunci cand percepem ceva), dar si o stare de pregatire intelectuala, si o atitudine efectiva, motivatia, interesele. Aceasta multitudine de factori trebuie luata in considerare in procesul de predare – invatare.

c.     Memoria

Este functia psihica fundamentala care face posibila fixarea, conservarea, recunoasterea si reproducerea fenomenelor psihice. Exista o memorie de tip imaginativ, asigurand pastrarea si reproducerea reprezentarilor, una verbal-logica referitoare la idei, o memorie afectiva (creand posibilitatea retrairii unor emotii) si o memorie motorie (facand posibila formarea de priceperi si deprinderi). Dupa durata memorarii, memoria poate fi de foarte scurta durata (0.25 – 0.50 dintr-o secunda), de scurta durata (memoria de lucru) sau de lunga durata, care este cea mai importanta, intrucat ea poate pastra impresiile ani de zile chiar. Memoria de lunga durata se imparte in memoria episodica – inregistrand toate evenimentele cotidiene si memoria semantica, in care sunt structurate logic toate cunostintele acumulate mai mult sau mai putin sistematic.

Gandirea este facilitata numai daca se afla in relatie cu o memorie semantica, logic organizata, iar scoala trebuie sa aiba in vedere, in centrul preocuparilor, cultivarea gandirii si nu simpla inregistrare de cunostinte.

Pentru o invatare eficienta, respectiv o memorare facila si temeinica, sunt importanti urmatorii factori: motivatia subiectului, scopul memorarii (o motivatie intrinseca, un interes personal vor creste eficienta invatarii); cunoasterea efectelor (elevul trebuie sa afle de ce anume a luat o nota proasta); intelegerea materialului de invatat (esentiala mai ales pentru o invatare durabila, caci daca nu intelegem, uitarea intervine foarte repede); vointa, intentia de a tine minte. Intelegerea se dovedeste a fi mai importanta decat intentia de a tine minte. Memorarea inteligenta, dar involuntara este mai eficienta decat memorarea mecanica si voluntara. Un alt factor al conservarii cunostintelor il constituie repetarea lor: “repetitia este mama invataturii”, insa aceasta repetare trebuie sa fie dinamica, sa aprofundeze si sa stabileasca noi legaturi, noi sensuri in materialul de invatat.

Ca o concluzie practica, se poate concepe modul optim de organizare a invatarii unui text amplu si dificil astfel: 1) familiarizarea cu textul; 2) aprofundarea ideilor (se fragmenteaza textul dupa ideile principale si se urmareste intelegerea lor); 3) reluarea fiecarui fragment in vederea unei memorari analitice; 4) fixarea in ansamblu a materialului; 5) recapitularea schemelor realizate.

d.    Motivatia

Motivele fundamentale pentru procesul educativ sunt atasamentul copilului fata de mama sa, apoi, la un pol opus, tendintele agresive, si cel mai important, tendinta de afirmare, motivatia de realizare, care se manifesta in incercarea de a-ti realiza aptitudinile si in dorinta de a obtine un succes. Aspiratiile, ambitia, motivatia de realizare contribuie la sporirea eficientei muncii, a invatarii si chiar la solutionarea unor probleme. Un nivel de aspiratie adecvat depinde de o justa apreciere a propriei posibilitati, caci supraestimarea te condamna la o viata de esecuri, iar subestimarea te face sa ratezi teluri realizabile.

Motivatia scolara constituie ansamblul de motive care il determina pe elev sa vina la scoala si sa invete. Ea se imparte in: motivatia extrinseca (dorinta de afirmare, tendintele normative, teama de consecinte, ambitia) si motivatia intrinseca (curiozitatea, dorinta de a afla cat mai mult). Motivatia intrinseca este fundamentul formarii competentelor gandirii logico-matematice si a utilizarii strategiilor de rationament operational-formal, dar pentru obtinerea succesului nu este suficient acest lucru, mai trebuie si ca elevul sa aiba motivatia care sa-l determine sa utilizeze competentele dobandite. Motivatia intrinseca este mai importanta si mai eficienta in invatare decat cea extrinseca, dar la varste mici, acest raport se inverseaza.

Analizand relatia dintre performanta si motivatia extrinseca, se constata o crestere a performantei proportionala cu intensificarea motivatiei numai pana la un punct, dupa care intervine o stagnare si chiar un regres. Acest punct a fost denumit “optimum motivational”, si are o importanta deosebita intrucat motivatia optima scurteaza timpul invatarii si poate fi o garantie a succesului. Optimumul motivational nu se mai aplica in cazul motivatiei intrinseci, pentru ca aici va exista in mod constant o relatie de directa proportionalitate intre motivatie si progres.

Data find aceasta complexitate si importanta a motivatiilor, in procesul de invatare-predare este nevoie cunoasterea profunda a elevilor, de practicarea unui invatamant diferentiat, adaptat nevoilor individuale de cunoastere, adaptat specificului motivational individual.

Alte tipuri de invatare

O prima clasificare a invatarii ar putea fi: invatarea spontana sau sociala (care se refera la invatarea neorganizata si instinctiva, care are loc in familie si apoi in societate) si invatareasistematica (organizata, realizata in cadrul scolii). In ce priveste dezvoltarea intelectuala, invatarea sistematica este eficienta intr-un grad mai mare decat invatarea spontana, dar cu toate acestea ea nu dezvolta latura afectiva (planul motivatiei, al valorilor, al sentimentelor) a personalitatii, care e mai degraba formata in cadrul invatarii sociale.

Invatarea sistematica se canalizeaza in doua directii:

1.    In formarea de priceperi si deprinderi motorii (invatarea scrisului, a desenului tehnic, a sporturilor): invatarea senzorio-motorie.

2.    In insusirea de cunostinte si formarea de capacitati intelectuale (memorarea unor legi, formule, rezolvarea de probleme): invatarea cognitiva.

Invatarea scolara este, in cea mai mare si semnificativa parte, o invatare cognitiva, caci scopul final urmarit este constituirea unui sistem cognitiv al elevului si a unor structuri operationale specifice obiectelor studiate in scoala.

O alta clasificare a tipurilor de invatare este cea propusa de R. Gagné in “Conditiile invatarii”. El construieste o ierarhie din opt tipuri de invatare, din ce in ce mai complexe, astfel incat o invatare mai complexa presupune realizarea prealabila a celorlalte moduri de invatare mai simple:

1.    Invatarea de semnale (cazul sugarului care incepe sa-si recunoasca mama dupa imaginea ei vizuala si nu doar dupa voce.

2.    Invatarea stimul-raspuns (cand la un anumit stimul, o miscare poate fi inlocuita cu alta).

3.    Inlantuirea de miscari (mersul pe bicicleta, inotul).

4.    Asociatiile verbale foarte complexe sunt cele implicate in vorbire.

5.    Invatarea prin discriminare (cand facem distinctii fine).

6.    Invatarea conceptelor concrete pentru a utiliza cuvintele.

7.    Invatarea regulilor, a legilor, a formulelor matematice.

Rezolvarea de probleme constituie tipul de invatare cel mai complicat; trebuie sa combinam regulile pentru a solutiona situatii, probleme noi.

In cadrul predarii, atunci cand intampinam dificultati specifice unui anume nivel trebuie sa ne asiguram de insusirea cunostintelor treptelor anterioare. Din teoria lui Gagné decurge necesitatea unei analize minutioase a conceptelor si operatiilor implicate in intelegerea unei teme, cat si preocuparea de a dezvolta capacitatea elevilor de rezolvare a unor variate probleme – treapta superioara a invatarii.

Invatarea in corelatie cu celelalte procese si activitati psihice
In mod esential, invatarea inseamna insusirea de noi cunostinte, priceperi si formarea de noi capacitati intelectuale. Pe ea se bazeaza intreaga dezvoltare a personalitatii.

Procesele si activitatile psihice interactioneaza si interfereaza simultan, dar putem considera ca, intr-o anume faza a actului de invatare, un anume proces psihic este preponderent. In procesul invatarii se pot distinge doua etape: in prima se urmareste rezolvarea unei probleme – acum rolul principal il are gandirea, organizand perceptia, atentia, memoria si imaginatia – iar in a doua etapa se realizeaza fixarea, consolidarea solutiei si pe primul loc se situeaza memorarea inteligenta. Tot timpul este insa necesara sustinerea energetica a invatarii, sustinere realizata de motivatie, vointa, afectivitate si, la fel de necesara, este comunicarea dintre profesor si elev, care implica limbajul.

Teorii ale invatarii

O scurta incursiune in istoria diferitelor teorii ale invatarii arata complexitatea acestui proces, care a fost abordat in mod diferit de-a lungul timpului de catre oamenii de stiinta si care nici astazi nu este un subiect lipsit de controverse.

Primele teorii aparute ale invatarii au fost teoriile lui I.P. Pavlov, E. Thorndike si Watson, care cautau explicarea invatarii prin prisma teoriilor asociationiste ale lui H. Spencer si H. Taine. Pavlov definea invatarea intr-un mod simplist, ca pe o substituire de stimuli, realizata intern prin formarea temporara a unor legaturi intre diferiti centri nervosi, si considera drept factori principali ai invatarii intaririle aplicate subiectului, imitatia si curiozitatea lui. Thorndike a formulat “legea efectului”: invatarea este o succesiune de incercari si erori, din care subiectul retine incercarile soldate cu succese si respinge caile ce au dus la esec. Deci, invatarea in conceptia lui Thorndike este o substituire de reactii, avand la baza formarea de conexiuni in creier, de unde si numele de “conexionism”. Watson a fost adeptul unei psihologii strict obiective, pe baza observatiei comportamentului (behaviorism). Dupa Watson, invatarea era o succesiune de reflexe conditionate.

Aceste teorii asociationiste au fost infirmate de experientele ulterioare, care au dovedit ca, chiar si in cele mai simple forme ale ei, invatarea antreneaza intreaga viata psihica: procesele de cunoastere, afectivitatea, priceperile motorii, vointa.

O alta teorie a invatarii se desprinde din teoria psihogenezei operatiilor intelectuale, datorata lui J. Piaget. Acesta a demonstrat pe baza observatiilor facute asupra intelectului copiilor de diferite varste, ca actiunile mintale, operatiile mentale se nasc prin interiorizarea actiunilor reale. “Epistemologia genetica” fondata de Piaget a influentat in mod pozitiv psihologia contemporana si studiile asupra invatamantului.

Teoria genetic-cognitiva a lui J. Bruner a fost fondata pe baza operei lui Piaget. El prezinta posibilitatea cunoasterii lumii astfel:

1.    Modalitatea activa, realizata prin manipularea libera a obiectelor si exersare (indispensabile in formarea priceperilor si deprinderilor, dar si in achizitionarea primelor cunostinte). Aceasta modalitate este caracteristica primilor ani ai vietii.

2.    Modalitatea iconica se bazeaza pe imagini mai ales vizuale fara manipulare efectiva (caracteristica varstei intre 5 si 7 ani).

3.    Modalitatea simbolica, atunci cand simbolurile (cuvintele sau alte semne conventionale) inlocuiesc imaginile, permitand aparitia conceptelor, a notiunilor.

In cadrul invatarii, se remarca preponderenta succesiva a proceselor psihice: primei modalitati de cunoastere ii corespunde cunoasterea data de senzatii si perceptii, celei de-a doua modalitati ii corespunde cunoasterea data de reprezentari si imaginatie, apoi, intr-o ultima faza, este implicat procesul superior al gandirii, al abstractizarii.

Teoria lui Bruner evidentiaza atat aspectele pozitive cat si cele negative ale invatarii scolare: pe de o parte, scoaterea invatamantului din contextul “actiunii imediate” si transformarea invatarii intr-o activitate independenta, cu un scop bine determinat, faciliteaza distingerea esentialului de neesential si elaborarea de idei complexe. Dezavantajul ar fi riscul aparitiei formalismului si ruperii de realitate. De aceea, se pune accentul pe o invatare cu scop formativ a elevului.

Dezvoltarea personalitatii prin invatare

1. Invatarea ca premisa a formarii si dezvoltarii personalitatii

In cadrul dezvoltarii psihice si al formarii personalitatii adulte, invatarea ocupa un loc central, datorita faptului ca prin invatare individul dobandeste noi comportamente. Incepand cu deprinderile si priceperile si terminand cu cunostintele si operatiile intelectuale, toate se dobandesc prin activitatea de invatare. A.N. Leontiev definea invatarea ca fiind “procesul dobandirii experientei intelectuale de comportare”, intelegand prin aceasta asimilarea de informatii si, mai mult decat atat, formarea gandirii, a sferei afective, a vointei, deci formarea sistemului de personalitate.

Data fiind importanta invatarii, in desfasurarea ei sunt implicate si celelalte procese si activitati psihice, existand relatii de interdependenta: pe de o parte toate procesele si functiile psihice sunt antrenate in cadrul invatarii, iar pe de alta parte ele insele sunt constituite si structurate prin actul de invatare. Deci, se poate spune ca invatarea antreneaza intreg psihicul si are un rol generativ, formativ si constructiv fata de acesta.

Stiluri de invatare

TIPURI (STILURI) DE INVATARE

Elevii preferă să înveţe în diferite moduri: unora le place să studieze singuri, să acţioneze în grup, altora să stea liniştiţi deoparte şi să-i observe pe alţii. Alţii preferă să facă câte puţin din fiecare. Mulţi oameni învaţă în moduri diferite faţă de ceilalţi în funcţie de clasă socială, educaţie, vârstă, naţionalitate, rasă,cultură, religie.

Stilul de învăţare se referă la „simpla preferinţă pentru metoda prin care învăţăm şi ne aducem aminte ceea ce am învăţat”; se refera la faptul că indivizii procesează informaţiile în diferite moduri, care implică latura cognitivă, elemente afectiv-emoţionale, psihomotorii şi anumite caracteristici ale situaţiilor de învăţare.

Fiecare dintre noi are o capacitate de a învăţa în diferite moduri. Pentru a determina ce stil de învăţare avem, trebuie observam modul in care invăţăm ceva nou.

Specialiştii subliniază rolul deosebit pe care îl joacă cadrele didactice, contribuţia acestora „în meseria de a-i învăţa pe elevi cum să înveţe” adaptată nevoilor, intereselor, calităţilor personale, aspiraţiilor, stilului de învăţare identificat.

Invatarea şcolară este marcată de diferente individuale, de stiluri diferite în care elevii invată. Există o mare varietate de astfel de stiluri. Elevi diferiti invată în moduri diferite. Fiecare are modul lui preferat de a invăta; fiecare parcurge o situatie de invătare în maniera sa personală; fiecare reactionează în felul lui în fata unei sarcini de invătare; fiecare se angajează in chip personal în solutionarea problemei; fiecare are sensibilitatea lui la anumite lucruri şi ritmul propriu de invătare; fiecare îşi elaborează un stil de a gândi, de a memoriza etc. Elevi diferiti se folosesc de stiluri diferite. In activitatea lor de invătare independentă, ca şi în activitatea din clasă, ei folosesc pe cont propriu asemenea stiluri. De exemplu, unii elevi invată mai bine un continut extrem de structurat, de secvential, altii, dimpotrivă, principii generale; unii pot invăta cantităti mari de detalii, chiar de mare finete, in timp ce altii - aspectele globale, de sinteză etc.

Recunoasterea si inţelegerea acestor diferente în stilurile de invătare personale necesita, acceptarea si utilizarea unei mari varietati de metode, procedee, materiale didactice de prezentare a continuturilor noi.

Există mai multe stiluri de învăţare

După analizatorul implicat sunt 3 stiluri de învăţare de bază:

1.vizual - puncte tari:

·         Îşi amintesc ceea ce scriu şi citesc

·         Le plac prezentările şi proiectele vizuale

·         Îşi pot aminti foarte bine diagrame, titluri de capitole şi hărţi

·         Înţeleg cel mai bine informaţiile atunci când le văd

2.auditiv: punctele tari:

·         Îşi amintesc ceea ce aud şi ceea ce se spune

·         Le plac discuţiile din clasă şi cele în grupuri mici

·         Îşi pot aminti foarte bine instrucţiunile, sarcinile verbale/orale

·         Înţeleg cel mai bine informaţiile când le aud

3. tactil-kinestezic: punctele tari:

·         Îşi amintesc ceea ce fac şi experienţele personale la care au participat cu mâinile şi întreg corpul (mişcări şi atingeri)

·         Le place folosirea instrumentelor sau preferă lecţiile în care sunt implicaţi activi/participarea la activităţi practice

·         Îşi pot aminti foarte bine lucrurile pe care le-au făcut o dată, le-au exersat şi le-au aplicat în practică (memorie motrică)

·         Au o bună coordonare motorie

După eficienţă, învăţarea poate fi:

1.receptiv-reproductivă

2.inteligibilă

3.creativă

După modul de organizare a materialului de invăţat, distingem:

1.     învăţare programată

2.      euristică,

3.     algoritmică,

4.     prin modelare

5.     rezolvare de probleme,

6.      prin descoperire inductivă, deductivă analogică şi pe secvenţe operaţionale

După operaţiile şi mecanismele gândirii implicate în învăţare, deosebim:

1.     învăţare prin observare,

2.     imitare,

3.     prin condiţionare reflexă,

4.     condiţionare operantă,

5.     prin descriminare,

6.     asociere verbală,

7.     prin identificare

În funcţie de conţinutul învăţării, adică de ceea ce se învaţă, deosebim:

1.     învăţarea senzorio-motorie (învăţarea deprinderilor),

2.     învăţarea cognitivă (învăţarea noţiunilor),

3.      învăţarea afectivă (învăţarea convingerilor, sentimentelor, atitudinilor)

4.      învăţarea conduitei moral-civice.

Forme de invăţare

           1.Învăţarea spontană

           2.Invatarea neorganizată din cadrul familiei sau al profesiunilor

           3. Invăţarea scolară - are un caracter sistematic, organizat

                                           - este dirijată de către profesor

                                           - se realizează cu ajutorul unor metode şi tehnici eficiente de învăţare respectând principiile didactice

                                           - este supusă feed-back-ului, pe baza verificării şi evaluării permanente a rezultatelor obţinute de elevi, fiind ameliorată prin corectarea greşelilor.

4.Învăţarea socială constă în insuşirea experienţei social-istorice de către tânăra generaţie, în scopul formării comportamentului social.

Există de fapt, două forme mari de învăţare în care se încadrează toate tipurile analizate mai sus: spontană şi sistematică.

In concluzie, nu se fac aprecieri daca un stil de invatare este mai bun decat altul. Principalul este ca fiecare elev tinde sa-si formeze, cu timpul, un stil propriu de invatare, si pe care, practicându-1 sistematic, se va gasi intr-o situatie confortabila.

Profesorul trebuie sa evalueze corect diferite stiluri de invatare si sa elaboreze lectii care sa se adreseze acestor stiluri; sa permita fiecarui copil sa invete folosind stilul sau specific.