Învătarea stimul-răspuns
Este un alt tip fundamental de învătare care
face posibil ca individul să realizeze o actiune atunci cînd doreste să dea un
răspuns precis la un stimul discriminat.
Ed. Thorndike l-a denumit învătarea
prin incercare si eroare, Skinner, învătarea operantă, Kimble, învătarea
instrumentală.
Asa cum arată si denumirea acestui
tip de învătare se desprind 2 caracteristici:
o astfel de învătare
se referă la o singură legătură între stimul si răspuns nu la legături
multiple;
stimulul si răspunsul
apar total legate într-un mod care nu se întîlneste la tipul de învătare
anterior.
Învătarea sub formă de asociere a răspunsului
a reactiei la stimul depinde de ceea ce se întîmplă după o reactie, anume dacă
are loc recompensa sau întărirea.
Întărirea, recompensa facilitează
învătarea fie că este esentială sau nu întrucît face ca o manifestare de
comportament deja caracteristică individului să apară mai frecvent.
Tehnicile de întărire stau la baza
instruirii programate. Vîrsta ca si mediul din care provine elevul influentează
aplicabilitatea si semnificatia tipurilor de întărire. Acest tip de învătare
generează, guvernează formarea deprinderilor de pronuntie la copilul mic, de
pronuntare într-o limbă străină la adulti (pentru adulti, întărirea fiind
compararea propriei pronuntii cu cea a unui specialist). Mai mult chiar, o
activitate preferată poate servi ca întărire pentru una mai putin preferată cu
conditia să o facem pe prima dependentă de săvîrsirea celei de a doua.
Învătare de tipul înlăntuirilor
Înlăntuirea este un tip special de învătare
larg aplicată la toate vîrstele. Are la bază legarea a două sau mai multe
reactii de tipul stimul-răspuns învătate anterior.
Actiunea care urmează să fie
învătată reprezintă o succesiune de acte. Fiecare din aceste acte a fost
învătat anterior dar în acest caz al înlăntuirii esentialul este respectarea
ordinii lor, asigurarea întăririi întregului lant si a reusitei ultimei verigi. Aceasta trebuie
să conducă la satisfactie, să fie întărită. Pentru dirijarea succesiunii
executiei se apelează la indicii ajutătoare exterioare, necesare mai ales în
selectia verigilor exacte ale lantului si la instructiuni verbale. Atunci cînd
instructiunea verbală este autoadministrată devine parte integrantă a
înlăntuirii ce trebuie însusită. O altă conditie este contiguitatea adică
executarea actelor într-o succesiune temporală strictă fără întreruperi,
ezitări, întîrzieri.
Învătarea asociativă-verbală
Cu toate că sunetele pe care le produce omul
sunt în număr limitat, modelele obtinute prin combinarea lor sunt de o
diversitate practic nelimitată.
Asociatia verbală reprezintă
învătarea de lanturi verbale. Cele mai simple înlăntuiri verbale sunt
reprezentate de activitatea de denumire a unui obiect. În acest caz se constituie
un lant cu cel putin 2 verigi: prima este o relatie care leagă aparitia
obiectului de un răspuns rezultat din observarea unor aspecte ale obiectelor,
iar a doua este o conexiune care face ca individul să se autostimuleze si să
denumească obiectul.
Învătarea eficientă a asociatiilor
vebale necesită folosirea unor verigi intermediare care au rol de mediere sau
de codificare. Aceste verigi se produc în intimitatea celui care învată, sunt
implcite su nu se manifestă în comportamentul exterior, explicit.
Învătarea prin discriminare
Acest tip de învătare este impus de faptul că
indivul înca din primii ani ai vietii trebuie să stie să dea n răspunsuri de
identificare diferite la tot atît de multi stimuli care prezintă într-o măsură
mai mică sau mai mare similitudini din punct de vedere fizic.
Cu toate că învătarea fiecărei
conexiuni stimul-răspuns este un eveniment simplu, conexiunile au tendinta de a
se interfera cu orice altă retinere. Ni se cere să distingem de-a lungul
întregii vieti de la culori, forme geometrice, texturi, distante la tesuturi
anatomice, mărimea stelelor, modele de structuri moleculare. Învătarea
discriminării sprijină modelele perceptive privind: obiectele, spatiul,
evenimentele, imaginile si simbolurile.
În acest cadru trebuie să se opereze
cu trăsături distinctive ale obiectelor. Învătarea literelor, a numerelor
reprezintă o învătare de discriminare multiplă pe măsură ce se avansează în
învătare, probabilitătile de confuzie provocate de dificultăti în discriminare
sporesc.
De o importantă majoră este
dezvoltarea preciziei de discriminare a stimulilor prin învătarea lor
prealabilă.
Învătarea notiunilor
Se referă la însusirea clasificărilor
proprietătilor obiectelor si fenomenelor, evenimentelor.
Notiunile sunt concrete si definite
(abstracte).
Notiunile concrete se referă la
clase de obiecte observabile sau la calităti ale obiectelor.
Însusindu-si o notiune, individul
devine capabil să generalizeze această notiune asupra altor situatii-stimul
care nu au avut rol în învătarea propriu-zisă. Efectul învătării notiunilor
este de a elibera individul de sub controlul exercitat de stimulii specifici.
În învătarea notiunilor ca instrumente ale gîndirii si comunicării nu trebuie
să se piardă din vedere faptul că ele au referinte concrete. Învătarea prin
actiune, învătarea în laborator preîntîmpină pericolul superficialitătii
verbale. Învătarea corectă a notiunilor este hotărîtoare pentru om, întrucît
acesta citeste în termeni notionali, comunică, gîndeste, interrelationează prin
notiuni.
Subiectii curiosi, interesati de prestatia
activitătii de învătare la nivel ridicat de analiză, comparatie sunt mai atrasi
de metodele de descoperire. Conditia internă, fundamentală pentru însusirea
lantului de notiuni care alcătuiesc regula sau principiul este cunoasterea
temeinică a notiunilor. Alte conditii sunt: instruirea verbală, reamintirea
conceptelor folosirea unor puncte de sprijin verbale pentru ordonarea corectă a
notiunilor.
7.
Învătarea de reguli sau de principii;
În termenii cei mai simpli, o regulă este un
lant de concepte care formează ceea ce în general denumim cunostinte.
Conceptul este unitatea iar regula,
principiul reprezintă relationarea utilă a unitătilor conceptuale. De aceea
învătarea regulilor este dependentă de învătarea conceptelor componente.
Înlăntuirea conceptelor în
perspectiva formulării principiilor se poate face cel putin prin două metode
principale:
se porneste de la
pronuntarea principiului, desprinderea caracteristicilor si apoi specificarea
posibilitătilor sale aplicative în actiuni directe si implicite (metoda
deductivă);
fie se prezintă
împrejurări, experiente în care se operează principiul de către profesor iar
elevii sunt solicitati să combine conceptele în ordinea adecvată (metoda
inductivă sau a descopunerii dirijate).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu